BREVIARUL LIBERTĂŢII

[Text prescurtat]

AYN RAND

Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici

[Aceste articole au fost scrise în 1945-1946 pentru The Vigil, o publicaţie a Alianţei cineaştilor pentru păstrarea idealurilor americane, Beverly Hills, California, unde au şi apărut iniţial. Subiectul articolelor a fost limitat la sfera politicului, în scopul definirii şi clarificării principiilor de bază care intervin în problemele politice. Această serie este incompletă: întrebările retipărite aici constituie numai o primă treime a unui proiect mai amplu, restul rămânând nescrise.]


1. Care este conflictul de bază în lumea de astăzi?

Conflictul de bază în lumea de astăzi este conflictul între principiul individualismului şi cel al colectivismului.

Individualismul afirmă că omul are drepturi inalienabile care nu i pot fi răpite de nici un alt om, nici de un număr oricât de mare de alţi oameni, şi nici de vreun grup sau de vreun colectiv. Prin urmare, fiecare om există prin propriul său drept şi de dragul lui propriu, iar nu de dragul vreunui grup.

Colectivismul pretinde că omul nu are drepturi, că munca lui, corpul lui şi personalitatea lui aparţin grupului, că grupul poate face cu el tot ce doreşte, în orice fel doreşte, de dragul a orice ar decide el că reprezintă bunăstarea sa proprie. Prin urmare, fiecare om există numai prin permisiunea grupului şi de dragul acestuia.

Aceste două principii constituie rădăcinile a două sisteme sociale diferite. Conflictul de bază al lumii de astăzi este conflictul între cele două sisteme.


2. Ce este un sistem social?

Un sistem social este un cod de legi pe care oamenii îl respectă pentru a putea trăi împreună. Un asemenea cod trebuie să aibă un principiu de bază, un punct de plecare, altfel nu poate fi întocmit. Punctul de plecare este întrebarea: puterea societăţii este limitată, sau este nelimitată?

Individualismul răspunde: puterea societăţii este limitată de drepturile individuale inalienabile ale omului. Societatea poate să întocmească numai legi care nu violează aceste drepturi.

Colectivismul răspunde: puterea societăţii este nelimitată. Societatea poate face orice legi doreşte şi poate să le impună oricui, în orice manieră doreşte.

Exemplu: în sistemul bazat pe principiul individualismului un milion de oameni nu pot adopta o lege prin care să omoare un om spre beneficiul lor. Dacă ei totuşi o fac şi îl omoară, ei încalcă legea — legea care îi protejează dreptul la viaţă — şi sunt pedepsiţi.

Într un sistem bazat pe principiul colectivismului un milion de oameni (sau oricine ar pretinde că i reprezintă) poate să adopte o lege prin care să omoare un om (sau orice minoritate), ori de câte ori consideră că ar beneficia de pe urma morţii lui. Dreptul lui la viaţă nu este recunoscut.

În sistemul bazat pe principiul individualismului este ilegal să omori un om, iar acesta are dreptul legal de a se apăra. Legea este de partea unui drept. În sistemul bazat pe principiul colectivismului este legal ca o majoritate să omoare un om şi este ilegal ca el să se apere. Legea este de partea numărului.

În primul caz legea reprezintă un principiu moral.

În al doilea caz legea reprezintă ideea că nu există principii morale, iar oamenii pot să facă orice doresc, cu condiţia ca să fie suficient de numeroşi.

În sistemul bazat pe individualism, oamenii sunt egali în faţa legii, în orice moment. Fiecare are aceleaşi drepturi, indiferent dacă e singur sau este însoţit de un milion de oameni.

În sistemul colectivist oamenii trebuie să formeze bande ca să se opună unii altora — iar cel care se întâmplă să aibă cea mai mare bandă la un moment dat, deţine toate drepturile, în timp ce cel care pierde (individul sau minoritatea) n are nici unul. Orice om poate fi stăpân absolut sau sclav neputincios — în funcţie de mărimea bandei sale.

Un exemplu de sistem bazat pe individualism sunt Statele Unite ale Americii (vezi Declaraţia de Independenţă).

Un exemplu din cel de al doilea sistem: Rusia Sovietică şi Germania Nazistă.

În sistemul sovietic, milioane de ţărani ("chiaburi") au fost exterminaţi prin lege, o lege justificată prin pretextul că aceasta era spre avantajul majorităţii, despre care grupul conducător pretindea că ar fi împotriva chiaburilor. Sub sistemul nazist, milioane de evrei au fost exterminaţi prin lege, o lege justificată prin pretextul că aceasta era spre binele majorităţii, despre care grupul conducător pretindea că ar fi antisemită.

Legea sovietică şi legea nazistă au fost consecinţe inevitabile şi consistente ale principiului colectivismului. Aplicat în practică, un principiu care nu recunoaşte vreo morală şi vreun drept individual nu poate da naştere decât la brutalitate.

Aveţi asta în minte când încercaţi să decideţi care este sistemul social cel mai adecvat. Trebuie să începeţi prin a răspunde la prima întrebare. Fie puterea societăţii este limitată, fie nu este. Nu pot fi ambele în acelaşi timp.


3. Care este principiul de bază [al unei ţări libere]?

Principiul de bază al [unei ţări libere] este individualismul.

[O ţară liberă] este construită pe principiul că omul posedă drepturi inalienabile;

• că aceste drepturi aparţin fiecărui om ca individ, iar nu oamenilor ca grup sau colectiv;

• că aceste drepturi sunt proprietăţi necondiţionate, private, personale ale fiecărui om — iar nu o posesiune obştească, socială, colectivă a unui grup;

• că aceste drepturi îi sunt acordate prin faptul naşterii sale ca om, iar nu printr un act al societăţii;

• că omul deţine aceste drepturi, nu de la colectiv şi nici pentru colectiv, ci împotriva colectivului — ca o barieră pe care colectivul nu o poate trece;

• că aceste drepturi constituie protecţia omului împotriva altor oameni;

• că numai pe baza acestor drepturi oamenii pot să aibă o societate a libertăţii, justiţiei, demnităţii umane şi decenţei.

Constituţia [unui stat liber] nu este un document care limitează drepturile omului, ci un document care limitează puterea societăţii asupra omului. [Constituţia Statelor Unite ale Americii este un asemenea document.]


4. Ce este un drept?

Un drept este o încuviinţare a acţiunii independente. Dreptul este ceea ce poate fi exercitat fără permisiunea cuiva.

Dacă exişti numai pentru că societatea îţi permite să exişti, înseamnă că de fapt nu ai drept la propria ta viaţă. O permisiune poate fi revocată în orice moment.

Dacă înainte de a întreprinde o acţiune trebuie să obţii permisiunea societăţii, înseamnă că nu eşti liber, indiferent dacă permisiunea îţi este sau nu acordată. Numai un sclav acţionează prin permisiune. Permisiunea nu este un drept.

Să nu faceţi eroarea, în acest punct, gândindu vă că un muncitor este un sclav şi că îşi deţine locul de muncă prin permisiunea patronului. Nu îl are prin permisiune, ci prin contract, adică printr o înţelegere mutuală, voluntară. Un muncitor poate să şi părăsească slujba, pe când un sclav nu poate.


5. Care sunt drepturile inalienabile ale omului?

Drepturile inalienabile ale omului sunt: viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.

Dreptul la viaţă înseamnă că omul nu poate fi lipsit de viaţa sa spre binele altui om şi nici al oricărui număr de alţi oameni.

Dreptul la libertate înseamnă dreptul omului la acţiune individuală, la opţiune individuală, la iniţiativă individuală şi la proprietate individuală. Fără dreptul la proprietate individuală nici o acţiune independentă nu este posibilă.

Dreptul la căutarea fericirii înseamnă dreptul omului de a trăi pentru el însuşi, de a alege ceea ce constituie pentru el fericirea personală, individuală, şi de a acţiona pentru realizarea ei, atâta timp cât respectă acelaşi drept al altora. Aceasta înseamnă că omul nu poate fi forţat să şi consacre viaţa fericirii altui om şi nici unui număr de alţi oameni. Aceasta înseamnă că colectivul nu poate decide care să fie scopul existenţei unui om şi nici să i prescrie ce să constituie, pentru el, fericirea.


6. Cum ne recunoaştem unul altuia drepturile?

Deoarece omul are drepturi individuale inalienabile, rezultă că aceleaşi drepturi sunt deţinute individual de fiecare om, de toţi oamenii, în toate momentele. Prin urmare, drepturile unui om nu pot şi nu trebuie să violeze drepturile altuia.

De exemplu: omul are dreptul la viaţă, dar nu are dreptul să ia viaţa altuia. Are dreptul să fie liber, dar nu are dreptul să înrobească pe altul. Are dreptul să şi aleagă propria fericire, dar nu are dreptul să decidă că fericirea sa constă în mizeria (sau uciderea, sau jaful, sau înrobirea) altuia. Fiecare drept pe care îl exercită defineşte acelaşi drept al unui alt om, şi i serveşte ca ghid care să i indice ce poate şi ce nu poate face […]

Un individualist este un om care recunoaşte drepturile individuale inalienabile ale omului, ale sale proprii şi ale altora.

Un individualist este un om care spune: "Nu voi dirija viaţa nimănui şi nu voi lăsa pe nimeni să mi o dirijeze pe a mea. Nu voi conduce şi nu voi fi condus. Nu voi fi stăpân şi nu voi fi sclav. Nu mă voi sacrifica altcuiva şi nu voi sacrifica pe nimeni mie însumi".

Un colectivist este un om care spune: "Să ne adunăm, băieţi, şi atunci avem voie orice!".


7. Cum stabilim că un drept a fost violat?

Un drept poate fi violat numai prin forţă fizică. Un om nu poate să l lipsească pe altul de viaţă, nici să l înrobească, nici să i interzică căutarea fericirii, decât folosind forţa împotriva lui. Ori de câte ori un om este făcut să acţioneze fără consimţământul său liber, personal, individual, voluntar, dreptul său a fost violat.

Prin urmare, putem să tragem o linie de demarcaţie clară între drepturile unui om şi cele ale altora. Este o separaţie obiectivă, ceea ce înseamnă că nu este supusă unor diferenţe de opinie, sau unei decizii majoritare, sau unui decret arbitrar al societăţii. Nici un om nu are dreptul să iniţieze folosirea forţei fizice împotriva altui om.

Regula practică de comportare într o societate liberă, o societate a individualismului, este simplă şi precisă: nu poţi aştepta şi nici nu poţi cere vreo acţiune de la un alt om, decât prin intermediul consimţământului său liber, voluntar […]

Un vechi truc colectivist afirmă că oricum nu există libertate absolută, pentru că, de exemplu, nu eşti liber să omori; societatea îţi limitează libertatea când nu îţi permite să omori; deci societatea deţine dreptul să ţi limiteze libertatea în orice fel găseşte de cuviinţă; prin urmare, lasă la o parte iluzia libertăţii, căci libertatea este ceea ce societatea decide că este.

Nu societatea, şi nici vreun drept social, sunt cele care îţi interzic să omori, ci dreptul individual inalienabil al celuilalt de a trăi. Acesta nu este un "compromis" între două drepturi, ci o linie de demarcaţie care păstrează ambele drepturi neatinse. Această demarcaţie nu este dedusă dintr un edict al societăţii, ci din dreptul tău propriu, individual, inalienabil la viaţă. Definirea acestei limite nu este făcută în mod arbitrar de societate, ci este conţinută implicit în definiţia dreptului tău propriu de a trăi.

În interiorul sferei drepturilor tale proprii, libertatea ta este absolută.


8. Care este funcţia legitimă a statului?

Funcţia legitimă a statului este să protejeze drepturile individuale ale omului, adică să protejeze individul împotriva forţei brutale.

Într un sistem social corespunzător, oamenii nu folosesc forţa unul împotriva altuia; forţa poate fi folosită numai pentru autoapărare, adică pentru apărarea dreptului violat prin forţă. Oamenii delegă statului autoritatea de a folosi forţa ca ripostă, şi numai ca ripostă.

Un stat de tip adecvat nu iniţiază folosirea forţei. El foloseşte forţa numai ca ripostă împotriva celor care au iniţiat utilizarea ei. De exemplu: când statul arestează un criminal, nu statul este cel care violează un drept, ci criminalul este acela care a violat un drept şi, făcând o, s a plasat el însuşi în afara principiului drepturilor, unde oamenii nu au altă cale de a acţiona asupra lui decât prin folosirea forţei […]

Este important să ne amintim că toate acţiunile definite drept criminale într o societate liberă sunt acţiuni ce implică forţa şi numai la astfel de acţiuni se răspunde prin forţă.

[Pe de altă parte], nu există crime împotriva societăţii. Criminalul nu încalcă un drept social, ci un drept individual. Toate crimele sunt comise împotriva unor oameni, împotriva unor indivizi, iar nu împotriva societăţii. Si este tocmai datoria unui sistem social corespunzător şi a unui stat de tip adecvat să protejeze individul împotriva atacurilor criminale, împotriva forţei.

Când, însă, statul devine el însuşi iniţiator al forţei, nedreptatea şi corupţia morală implicate sunt cu adevărat de nedescris […]

Nu este posibilă nici o justificare teoretică a unor asemenea acţiuni, şi singurul lor rezultat practic nu poate fi decât vărsarea de sânge şi teroarea pe care le puteţi observa într o ţară colectivistă.

Perversiunea morală implicată este următoarea.

Dacă n ar exista nici un fel de autoritate de stat sau organizare socială, oamenii ar fi nevoiţi să recurgă la forţă pentru rezolvarea tuturor dezacordurilor dintre ei. Succesul fiecăruia va depinde de numărul adepţilor şi de cel al adversarilor, iar dinamica alianţelor va face dificilă perpetuarea tiraniei unuia şi aceluiaşi grup.

Într o societate colectivistă, o majoritate are dreptul legal de a priva prin forţă o minoritate (sau un individ) de drepturi individuale, iar minoritatea (sau individul) nu are dreptul să se opună hotărârii majorităţii. Colectivismul face ca violenţa să fie legală, iar rezistenţa la violenţă să fie ilegală. El îl privează pe individ de însăşi posibilitatea de a riposta. Colectivismul aprobă prin lege forţa brutală organizată a majorităţii (sau a oricăruia care pretinde că o reprezintă) şi transformă minoritatea într un obiect neputincios şi dezarmat al exterminării. O mai profundă pervertire a justiţiei este de neimaginat.

În practică, când o societate colectivistă violează drepturile unei minorităţi (sau ale unui singur om), rezultatul este că şi majoritatea îşi pierde drepturile şi cade ea însăşi sub stăpânirea totală a unui mic grup care conduce exclusiv prin forţă […]

Diferenţa între folosirea forţei ca ripostă (aşa cum este utilizată de către stat într o societate individualistă) şi folosirea forţei ca instrument politic principal (aşa cum e folosită de stat într o societate colectivistă), este aceeaşi ca între un asasin şi un om care este nevoit să omoare în stare de legitimă apărare. Un stat adecvat acţionează pe principiul legitimei apărări. Un stat colectivist acţionează ca un asasin.


9. Poate exista un sistem social "mixt"?

Nu poate exista un sistem social care să fie un amestec de individualism şi colectivism. Într o societate dată, drepturile individuale sunt fie recunoscute, fie nu. Ele nu pot fi recunoscute doar pe jumătate […]

O societate care recunoaşte drepturile omului în unele legi ale sale, dar nu în toate, nu poate fi calificată drept sistem mixt; din existenţa unei asemenea societăţi nu se poate trage concluzia că un compromis între principii de bază ce sunt contradictorii în teorie ar putea fi făcut să funcţioneze în practică. O asemenea societate nu funcţionează — ea doar se dezintegrează. Dezintegrarea necesită timp. Nimic nu se dezintegrează imediat, nici corpul uman, nici societatea umană.

10. Poate o societate exista fără un principiu moral?

Mulţi oameni adoptă astăzi părerea, naivă, că societatea poate face orice doreşte, că nu sunt necesare principii, că drepturile sunt doar o iluzie şi că doar convenienţa este ghidul practic de acţiune.

E adevărat că societatea poate să abandoneze principiile morale şi să se transforme într o cireadă care aleargă înnebunită spre pieire, tot aşa cum este adevărat că omul poate să şi taie beregata oricând doreşte. Dar omul nu poate să o facă dacă doreşte să supravieţuiască, iar societatea nu poate abandona principiile morale dacă doreşte să existe.

Societatea este un număr mare de oameni care trăiesc împreună în aceeaşi ţară şi care au de a face unii cu alţii. Dacă nu există un cod moral bine definit pe care oamenii să l înţeleagă şi să l respecte, ei nu au nici o bază pentru a se înţelege, căci nici unul nu poate şti la ce să se aştepte din partea vecinului său. Omul care nu recunoaşte nici o moralitate este un criminal; când ai de a face cu un criminal nu poţi să faci nimic altceva decât să încerci să i spargi tu capul, înainte de a ţi l sparge el; nu aveţi nici un alt limbaj, nici un fel de alte norme de comportare mutual acceptate. Într o societate fără principii morale oamenii nu pot să convieţuiască decât ca nişte criminali […]

Dacă neglijăm moralitatea şi o substituim cu doctrina colectivistă a domniei nelimitate a majorităţii, dacă acceptăm ideea că majoritatea poate face orice doreşte şi că orice acţiune a majorităţii este dreaptă pentru că este făcută de majoritate (acesta fiind criteriul binelui şi al răului), cum vor aplica oamenii această regulă în practica vieţii lor de toate zilele? Cine constituie majoritatea? în raport cu fiecare om în parte, toţi ceilalţi sunt membri potenţiali ai acelei majorităţi care poate să l distrugă după bunul ei plac şi în orice moment. În aceste condiţii fiecare devine duşmanul fiecăruia; fiecare trebuie să se teamă de toţi şi să i suspecteze pe toţi; fiecare trebuie să încerce să jefuiască şi să ucidă primul, înainte de a fi jefuit şi ucis.

Dacă credeţi că acestea sunt doar considerente abstracte, să luăm ca exemplu practic Europa. În Rusia sovietică şi Germania nazistă cetăţenii particulari sunt cei ce au îndeplinit partea cea mai abjectă a muncii KGB-ului şi a Gestapo ului, spionându se unii pe alţii, livrându şi propriile rude şi prieteni poliţiei secrete şi camerelor de tortură. Acesta a fost rezultatul în practică al predicării teoretice a colectivismului. Aceasta a fost realizarea concretă a acelei lozinci vide, corupte a colectivismului care pare atât de nobilă la prima vedere: "Binele obştesc este deasupra oricăror drepturi individuale".

Fără drepturi individuale nu este posibil nici un bine obştesc.

Colectivismul, care plasează grupul deasupra individului şi cere oamenilor să şi sacrifice drepturile de dragul aproapelui lor, conduce la o situaţie în care oamenii n au altă posibilitate decât să se teamă, să se urască şi să se distrugă între ei.

Pacea, securitatea, prosperitatea, cooperarea şi bunăvoinţa printre oameni, toate aceste lucruri considerate social avantajoase, sunt posibile numai într un sistem al individualismului, în care fiecare om îşi poate exercita în siguranţă drepturile sale individuale, ştiind că societatea există pentru a i proteja drepturile, iar nu pentru a i le distruge. Atunci fiecare va şti ce poate şi ce nu poate să facă vecinilor săi, şi ce pot sau nu pot vecinii săi (sau un milion de vecini) să i facă lui. Doar atunci este el liber să aibă de a face cu ei ca un prieten şi ca un egal.

Fără un cod moral nu este posibilă nici o societate umană adecvată.

Fără recunoaşterea drepturilor individuale, nu este posibil nici un cod moral.


11. Este "cât mai bine pentru cât mai mulţi" un principiu moral valid?

"Cât mai bine pentru cât mai mulţi" este una dintre cele mai corupte lozinci strecurate printre oameni.

Această lozincă nu are nici o semnificaţie concretă, precisă. Nu există nici o cale pentru a o interpreta cu bunăvoinţă; există însă nenumărate căi pentru a o folosi la justificarea celor mai infame acţiuni.

Care este definiţia "binelui" din această lozincă? Niciuna, cu excepţia a ceea ce este bine pentru cei mai mulţi. Cine decide, într o problemă specifică, ce este bine pentru cei mai mulţi? Soluţia este evidentă: decid cei mai mulţi.

Dacă consideraţi că aceasta este moral, va trebui să aprobaţi următoarele exemple, care constituie aplicarea exactă a acestei lozinci în practică: cincizeci şi unu la sută de oameni înrobind pe ceilalţi patruzeci şi nouă; nouă canibali flămânzi mâncându l pe al zecelea; o gloată omorând un om pe care l consideră periculos pentru comunitate.

Germania avea şaptezeci de milioane de nemţi şi şase sute de mii de evrei. Cei mai mulţi (nemţii) sprijineau statul nazist care le a spus că binele lor cel mai mare s ar realiza prin exterminarea celor mai puţini (a evreilor) şi prin jefuirea bunurilor lor. Aceasta a fost oroarea realizată în practică de o lozincă perversă acceptată în teorie.

V-aţi putea întreba dacă nu cumva majoritatea din toate aceste exemple a realizat într adevăr un bine pentru sine însăşi? Nu, n a realizat, deoarece "binele" nu se determină prin numărătoare şi nu este realizat prin sacrificarea cuiva în folosul altcuiva.

La prima vedere s ar părea că această lozincă conţine ceva ce pare nobil şi virtuos, că ea spune oamenilor să se sacrifice pentru cei mulţi. Dacă este într adevăr aşa, ar trebui oare atunci ca majoritatea să dorească să fie virtuoasă şi să se sacrifice de dragul minorităţii, minoritate care să fie suficient de abjectă pentru a o accepta? Nu e bine aşa? Ei bine, ar trebui atunci ca minoritatea să fie virtuoasă şi să se sacrifice majorităţii, care ea să fie abjectă, acceptând sacrificiul?

La prima vedere am putea avea impresia că cei ce pronunţă această lozincă se plasează în mod altruist printre cei puţini care se vor sacrifica pentru cei mulţi. Dar de ce ar face o? Nu există nimic în această lozincă care i ar împinge să o facă. E mult mai probabil ca ei să încerce să se alăture celor mulţi şi să înceapă să i sacrifice pe ceilalţi. Ceea ce lozinca le spune de fapt, este că n au de ales decât între a jefui şi a fi jefuiţi, între a strivi şi a fi striviţi.

Corupţia acestei lozinci constă în implicaţia că "binele" majorităţii trebuie să fie realizat prin suferinţa unei minorităţi, că beneficiul unuia se bazează pe sacrificiul altuia.

Dacă acceptăm doctrina colectivistă că omul există numai de dragul altuia, atunci rezultă că fiecare plăcere a sa (sau fiecare înghiţitură de hrană) este un păcat şi o imoralitate dacă alţi doi o jinduiesc. Dar în aceste condiţii oamenii nu pot mânca, respira sau iubi (toate astea sunt egoiste […]), oamenii nu pot trăi de loc împreună şi nu pot să facă nimic altceva decât să ajungă să se extermine unii pe alţii.

Numai pe baza drepturilor individuale poate fi definit şi realizat vreun bine, privat sau obştesc. Numai când fiecare om este liber să existe pentru binele său propriu, fără a i sacrifica pe alţii sieşi şi fără a fi sacrificat pentru alţii, numai atunci fiecare om este liber să muncească pentru binele maxim pe care l poate realiza pentru sine însuşi prin propria sa alegere şi prin propriul său efort. Iar totalul unor astfel de eforturi individuale este singurul gen posibil al binelui general, social.

Să nu credeţi că alternativa la "cât mai bine pentru cât mai mulţi" ar fi "cât mai bine pentru cât mai puţini". Alternativa este: binele maxim pe care şi l poate realiza fiecare om de pe pământ prin propriul său efort liber.

Dacă sunteţi un individualist […], contribuţia cea mai mare pe care o puteţi aduce este să eliminaţi o dată pentru totdeauna din gândirea voastră, din vorbirea voastră şi din inima voastră lozinca goală "cât mai bine pentru cât mai mulţi". Respingeţi orice argument, împotriviţi vă oricărei propuneri care are drept singură justificare această lozincă. Aceasta este o cursă. Este un pur precept colectivist. Nu l puteţi accepta şi în acelaşi timp să vă consideraţi individualist. Alegeţi: este ori una, ori alta.


12. Poate un motiv "bun" justifica o dictatură?

Caracteristica unui om cinstit, în contrast cu cea a unui colectivist, este că el crede ce spune şi ştie ce crede.

Când spunem că drepturile individuale le considerăm inalienabile, vrem să spunem chiar asta. Inalienabil înseamnă ceea ce nu putem retrage, suspenda, încălca, restrânge sau viola — niciodată, nicicând, sub absolut nici un motiv.

Nu se poate spune că "omul are drepturi inalienabile, exceptând cazul când afară e frig şi în fiecare a doua marţi", tot aşa cum nu se poate spune că "oamenii au drepturi inalienabile cu excepţia unor împrejurări critice", sau "drepturile omului nu pot fi încălcate decât în scopuri drepte".

Drepturile omului sunt fie inalienabile, fie nu sunt. Nu poţi vorbi de drepturi "semi inalienabile" şi să crezi că eşti cinstit sau întreg la minte. Când începi să pui condiţii, să formulezi rezerve şi excepţii, admiţi că există ceva sau cineva deasupra drepturilor omului, cineva care le poate încălca la propria i discreţie. Cine? Bineînţeles, societatea, adică colectivul. Pentru ce motiv? Pentru binele colectivului. Cine decide când trebuiesc violate drepturile? Colectivul. Dacă asta este ceea ce crezi, du te acolo unde ţi e locul şi recunoaşte că eşti un colectivist. Apoi acceptă toate consecinţele pe care le implică colectivismul. Aici nu există jumătăţi de măsură. Nu poţi să ai şi varza unsă, şi slănina în pod. Nu te păcăleşti decât pe tine însuţi.

Nu te ascunde în spatele unor capcane lipsite de sens, cum ar fi "calea de mijloc". Individualismul şi colectivismul nu sunt părţi ale aceluiaşi drum, având în mijloc o potecă de refugiu. Individualismul şi colectivismul sunt două drumuri care duc în direcţii opuse. Unul duce spre libertate, dreptate şi prosperitate, celălalt — spre sclavie, oroare şi distrugere. Alegerea trebuie să o faci tu însuţi.

Răspândirea crescândă a colectivismului în lume nu e datorată vreunei isteţimi deosebite a colectiviştilor, ci faptului că cei mai mulţi dintre cei ce i se opun cred de fapt ei înşişi în colectivism. Un principiu odată acceptat, nu cel şovăitor, ci cel hotărît, este cel ce va învinge; va învinge nu cel care e mai puţin consecvent în a l aplica, ci cel care îl aplică cu toată consecvenţa. Dacă te angajezi într o cursă spunând: "vreau doar să alerg primii zece metri", cel care spune: "voi alerga până la linia de sosire" te va învinge. Dacă spui: "vreau să încalc drepturile omului doar un pic", comunistul sau fascistul care spune: "voi distruge toate drepturile omului" te va înfrânge şi va câştiga. Calea i ai deschis o tu însuţi.

Permiţându şi această necinste şi evaziune iniţială, oamenii au căzut, în problema acceptabilităţii unei dictaturi, în capcana colectivistă. Cei mai mulţi îşi fac datoria, condamnând în vorbă dictaturile. Dar foarte puţini sunt cei care adoptă o poziţie clară şi identifică dictatura cu ceea ce este ea de fapt, şi anume un rău absolut, în orice formă, de către oricine, pentru oricine, oriunde, oricând şi indiferent pentru ce motiv s ar exercita.

Foarte mulţi se lasă antrenaţi într o tocmeală obscenă asupra diferenţelor dintre "o dictatură bună" şi "o dictatură rea", asupra motivelor, cauzelor sau raţiunilor care ar putea justifica dictatura. Colectiviştii au înlocuit întrebarea "vreţi o dictatură?" cu "ce fel de dictatură vreţi?". Ei îşi pot permite să accepte disputa începând de aici; ei şi au impus astfel punctul de vedere.

Foarte mulţi oameni cred că o dictatură este îngrozitoare dacă este "pentru o cauză rea", dar acceptabilă şi chiar de dorit dacă este "pentru o cauză bună". Cei care înclină către comunism (aceştia se consideră ei înşişi drept "umanişti") pretind că lagărele de concentrare şi camerele de tortură sunt un rău dacă sunt folosite "în mod egoist", "în avantajul unei anumite rase", aşa cum a făcut o Hitler, dar destul de onorabile dacă sunt folosite "în mod altruist", "în avantajul maselor", cum a făcut o Stalin. Cei care au o slăbiciune pentru fascism (aceştia se consideră de obicei ei înşişi "realişti" intransigenţi) pretind că biciurile şi supraveghetorii de sclavi sunt mijloace nepractice când sunt folosite "ineficient", ca în Rusia, dar foarte practice dacă sunt folosite "eficient", ca în Germania.

(Ca un simplu exemplu al direcţiei în care un principiu greşit poate conduce în practică, remarcaţi că "umaniştii", care sunt atât de preocupaţi de uşurarea suferinţei maselor, îşi dau girul, în cazul Rusiei, unei asemenea stări de mizerie a întregii populaţii, cum nu a existat niciodată şi nicăieri în istorie. Iar "realiştii" intransigenţi, care se străduiesc atât de serios să fie practici, îşi dau girul, în Germania, priveliştei unei ţări devastate şi total ruinate, rezultat final al unei dictaturi "eficiente".)

Când discuţi despre ce este o dictatură "bună" şi ce este una "rea", ai şi acceptat şi girat principiul însuşi al dictaturii. Ai acceptat premisa unui rău absolut — a dreptului tău de a înrobi pe alţii de dragul a ceea ce crezi tu că este bine. De aici încolo singura întrebare este cine va conduce Gestapo ul. Nu vei fi niciodată capabil să ajungi la o înţelegere cu semenii tăi colectivişti cu privire la ce anume constituie o cauză "bună" sau "rea" care să justifice brutalitatea. Definiţia ta preferată ar putea să nu corespundă cu a lor. Vei putea să susţii că este bine să măcelăreşti oameni numai de dragul celor săraci; altcineva ar putea afirma că este bine să măcelăreşti oameni numai pentru cei bogaţi; ai putea afirma că este imoral să măcelăreşti pe oricine, în afara membrilor unei anumite clase; altcineva ar putea să susţină că este imoral să măcelăreşti pe oricine în afară de cei care aparţin unei anumite rase. Singurul lucru asupra căruia veţi cădea de acord va fi măcelul însuşi. Si aceasta este tot ce veţi realiza.

Din moment ce admiţi principiul dictaturii, îi încurajezi pe toţi ceilalţi oameni să facă la fel. Dacă ei nu doresc varianta ta preferată de dictatură sau nu le place "bunul motiv" pe care l invoci, ei n au altă opţiune decât să te răstoarne şi să instaureze varianta lor preferată de dictatură pentru motivul lor "bun", să te înrobească înainte de a i înrobi tu pe ei. O "dictatură bună" este o contradicţie.

Chestiunea nu este: pentru ce scop ar fi acceptabil să înrobeşti oameni, ci: este sau nu acceptabil să înrobeşti oameni. A spune că o dictatură poate fi justificată prin "motive bune" sau "motive altruiste" constituie o corupţie morală incalificabilă. Toate tendinţele brutale şi criminale pe care omenirea a învăţat (prin secole de ascensiune lentă din sălbăticie) să le identifice ca rele şi nepractice, şi au găsit acum adăpost sub o acoperire "socială". Mulţi cred acum că e un păcat să jefuieşti, să omori şi să torturezi pentru tine însuţi, dar este o virtute să o faci dacă este în folosul altora. Nu poţi să recurgi la brutalitate pentru propriul tău avantaj, spun ei, dar dă i bătaie dacă e vorba de avantajul altora. Fraza poate cea mai revoltătoare care poate fi vreodată auzită este: "Desigur, Stalin a măcelărit milioane, dar asta e justificabil, căci era spre binele maselor". Colectivismul este ultimul refugiu al sălbăticiei în mintea omului.

Nu i consideraţi niciodată pe colectivişti drept "idealişti sinceri, dar care se autoamăgesc". Propunerea de a înrobi pe unii de dragul altora nu este un ideal; brutalitatea nu este "idealistă", indiferent de scopul urmărit. Să nu spui niciodată că dorinţa de "a face bine" prin forţă este un motiv bun. Nici setea de putere, nici prostia nu sunt motive bune.

* Titlul original: Textbook of Americanism, retipărit de publicaţia The Intellectual Activist, New Yotk, 1987.

Revista Krisis numărul 3 - 1996

3 comentarii:

  1. Deci sa vedem numele - textul apartine doamnei Rosenbaum, tradus prin bunavointa d-lui Leibovici...

    Orice dictatura e buna cata vreme te afli suficient de aproape de capatul superior al lantului trofic.

    Nimic nu protejeaza mai bine un individ decat o dictatura atata vreme cat acesta consimte sa defileze in ritmul indicat.

    Sistemul american ofera doar iluzia individualismului, democratia fiind nimic mai mult decat o forma de colectivism in blana de miel (vezi oximoroane ipocrite gen lupta pentru pace, razboaiele armate in numele democratiei sau impotriva asa zisei amenintari a terorismului, pretextul de tip "wildcard" pentru invazia si inrobirea economica si politica a oricarei tari).

    Morala reprezinta un mecanism autoindus, creat natural de membrii unui grup, diferit in functie de culturi menit sa protejeze individul de alt individ sau de un grup de indivizi.

    Felul in care este ea transpusa, ca e religie sau lege, ea creaza doar iluzia sigurantei indivizilor fara a avea forta reala sa-si indeplineasca rolul protector. Morala este doar refugiul si speranta celor slabi.

    Orice societate, indiferent de forma, spoiala pe care si-o da sau de culoarea aleasa, functioneaza in continuare pe baza legilor fundamentale, dar nu ale drepturilor omului ci ale selectiei naturale.

    Cel puternic isi impune puterea asupra celui sau celor mai slabi in orice configuratie sociala iar legile il protejeaza de fapt pe el si nu pe individ.

    RăspundețiȘtergere
  2. E.g.: Nu e bine sa ucizi nu pentru ca toti au dreptul la viata, ci pentru ca nu e bine sa-i ucizi... pe ei, pe cei care au scris aceste legi in piatra.

    RăspundețiȘtergere
  3. D-le "Unknown", aveţi o problemă cu faptul că "textul apartine doamnei Rosenbaum, tradus prin bunavointa d-lui Leibovici"?

    Câteva eseuri de Ayn Rand au apărut şi pe situl http://acum.tv/articol/author/ayn-rand/

    RăspundețiȘtergere